Nu-mi pasă cum se numește

        Acum 6 ani am fost cu o fata care m-a facut sa simt ceea ce credeam eu ca ar trebui sa simti pentru o persoana ca sentimentului respectiv sa i se poata atribui termenul dragoste.
         Azi cineva mi-a spus ca intr-o relatie nu este de ajuns sa existe dragoste pentru ca totul sa mearga bine.
        Eu credeam contrariul. Tot eu credeam ca dragostea defineste ceva ce nu dispare niciodata, ca oricat de puternic ar fi un sentiment asemanator, daca dispare in timp, nu se poate numi dragoste, dar se pare ca nu este asa. Acum am ajuns doar sa sper ca exista asa ceva. Legat de speranta mea, nu mai folosesc termenul dragoste, pentru ca am ajuns sa-l urasc foarte mult, pentru ca il vad fara un sens concret si am ajuns sa cred ca nu este ce stiam eu. Sper doar sa existe un sentiment pe care sper sa-l am la un moment dat, un sentiment placut si destul de puternic incat sa ma tina legat de cineva, persoana care sper sa-l impartaseasca, sentiment care sa fluctueze, pentru ca am inteles ca este imposibil sa nu, dar care sa nu dispara niciodata.
         Referitor la ce mi s-a spus astazi, nu pot decat sa fiu de acord. Sentimentele sunt create de creier, insa nu prea sunt premeditate, nu prea tin cont de toate aspectele unei persoane, ale unei situatii, aspecte ce pot aparea sau sunt descoperite ulterior sentimentului si care uneori pot duce la trairi contrarii.
          Legat de premeditare, in prezent simt ceva legat de o persoana pe care nu o mai cunosc si nu mai stiu de ea, asta referitor la fata de acum 6 ani. Nu mai este ceea ce a fost destul de mult timp, avand in considerare ca am vazut-o si am avut contact foarte rar, dar inca ma gandesc la ea, inca mai este ceva, ceva fad ce-i drept. Nu stiu daca este legat de persoana in sine sau de imaginea ei care mi-a ramas in minte din perioada in care am fost impreuna, si nu stiu cum sa numesc acest sentiment.
          Acum simt ceva destul de puternic, ceva ce credeam ca este aproape imposibil sa mai simt, si din nou ceva care nu stiu ce este, asta legat de persoana cu care am vorbit azi. Stiu ca ne cunoastem de putin timp si nu destul de bine, dar stiu ca imi place ce simt. Mi se pare perfect atunci cand totul este bine, sunt fericit, nu-mi pasa de nimic ce in mod normal m-ar afecta, simt ca am un suport moral, simt ca ne potrivim foarte bine si ne intelegem de minune, chiar daca poate nu este asa, nu-mi pasa de treaba asta si de faptul ca sunt sau ar putea sa fie unele lucruri care nu-mi plac, care m-ar deranja, in legatura cu ea, in legatura cu relatia, nu-mi pasa pentru ca sunt fericit cand suntem impreuna. Stiu ca nu-mi place atunci cand nu ne este bine sau cand nu ne intelegem, mi se pare oribil,am impresia ca ma mananca din interior. Uneori imi este foarte greu, dar o inteleg si sunt in stare sa fac orice sa fie bine din nou, pentru ca simt ca putem si pentru ca momentele in care ne simtim bine merita orice efort pentru a trece peste partile proaste.
          Nu stiu ce este sau cum se poate numi acest sentiment, stiu doar ca nu imi pasa cum se numeste, imi pasa ca sunt fericit si mereu am sa fac ce tot ce-mi sta in putere sa-mi urmaresc fericirea.